Să fii cu cineva și să spui că îl iubești nu este o dovadă de dragoste.
Să trăiești ani buni alături de un om și să spui că îl iubești nu este o
dovadă de dragoste. Relațiile de durată nu se țin pe cuvinte iar
perechile frumoase niciodată nu au făcut copii vorbind. Dragostea
durează în timp și tot în timp ea se demonstrează. Bărbații care cred că
o floare și două cuvinte legate la repezeală vor rezolva o ceartă se
înșeală. La fel și femeile care vor lua tăcerea drept soluție, se
înșeală și ele. Doi oameni care ajung să se căsătorească și cred că din
acel moment vor fi trup și suflet, se vor îndoi de multe ori și vor
trece peste suficiente încercări până să simtă asta cu adevărat. În tot
acest timp ei vor avea copii, zeci de certuri și zeci de momente în care
își vor găsi liniștea unul lângă celălalt, dar nici unul dintre ei nu
va renunța, nu va ceda și asta va face diferența.
Mulți iau declarațiile de moment drept demonstrații
de dragoste. Mulți cred că dacă omul de alături a spus da, atunci e
pentru totdeauna. Mulți cedează la prima bătaie de vând și cu asta pun
capăt unei relații care ar fi putut dura o viață. Cei care au suferit,
au lăsat sau au fost lăsați înțeleg cel mai bine asta. Trebuie să
trăiești un moment de tristețe ca să îți dorești cu adevărat fericirea
și trebuie să îți dorești să meargă relația în care ești dacă vrei să
vezi alături și peste 20 de ani omul drag. Totul se leagă în dragoste.
Femeile care vor aștepta să cadă totul din cer vor privi singure cerul
cu stele. Bărbații care vor lipsi de acasă în momente care vor conta vor
trăi singuri în casa aia. Nu e poveste, nu e o idee radicală, e ceea ce
trăiesc oamenii zi de zi și e motivul pentru care multe căsnicii
durează o viață și multe cupluri se despart. E ceea ce contează: să vrei
ca vorbele tale să devină fapte și visurile tale să ajungă realitate și
atunci să ții de mână fericirea ta.
Să fii cu cineva în timp nu e dovadă de dragoste.
Dovadă e ce faci în tot acest timp. Dovadă e să oferi dovezi prin ceea
ce ești, ce faci, ce spui și cum reacționezi atunci când trebuie. Nu te
căsătorești pentru ziua respectivă, ci pentru toate zilele ce vor urma.
Prima zi va fi fericită, pentru restul va trebuie să construiești ca să
ai fericirea. Nu e să ieși cu o femeie și să petreci cu ea câteva ore pe
zi. E să ai alături o femeie nopți și zile întregi, mereu, să asculți
vocea ei, să rabzi capriciile ei, să cunoști fericirea ei, să știi
dorințele ei. E să vrei asta. Cei care zic că totul este reciproc, da,
sigur că totul e reciproc. Asta o va demonstra și timpul și atitudinea
și dorințele voastre. Să fii cu cineva în timp nu e dovadă de dragoste.
Dar să transformi acest timp în ore și ani frumoși petrecuți împreună, e
cea mai sinceră dovadă. Iubiți responsabil.
luni, 27 aprilie 2015
Să fii cu cineva, să reziști un an, doi, nu e o dovadă de dragoste. Căsătoria nu e nici ea o dovadă, e doar o zi frumoasă. În schimb să fii alături când ea e în depresia de după naștere, să trăiți frumos având copii, să rămâi când ea plânge, se simte rău, e geloasă sau își face griji și în tot acest timp o iubești, asta e dragoste și atitudine și bărbăție
duminică, 26 aprilie 2015
Jurnal cu şi fără Nae Ionescu - Elena-Margareta Ionescu
Există un paradox al paginilor scrise de Elena-Margareta: ele nu sînt
obsedate de persoana barbatului pe care il iubeste si cu care isi intemeieaza o familie, prezenţă mai degrabă întîmplătoare
în jurnal, în schimb sînt, incontestabil, ale unei femei care a iubit
cu adevărat un singur bărbat, toată viaţa. Dragostea pentru el ţîşneşte
ici-colo, cînd te aştepti mai puţin. în timp ce lui îi spune, la divorţ,
că nu-l mai iubeşte şi poate că nu l-a iubit niciodată, în caiet îşi
notează, febrilă, contrariul. în timp ce în societate poartă cu
seninătate un chip de femeie liberă, are flirturi şi e flatată de
atenţiile bărbaţilor, în taină tînjeşte după viaţa în doi numai şi numai
cu el.
"Niciodată n-o să te mai văd? Niciodată, niciodată. Tu să mori şi eu să rămîn aici? Nu, nu. Nu tu ai murit azi, ci eu. Tinereţea mea, viaţa mea toată se stinge azi. Toate iluziile mele şi toate visurile mele au murit azi, fiindcă eu nu am trăit decît pentru tine şi pentru noi.
Ce a rămas din toate zămislirile unei minţi tinere şi exaltate, [ale] unui suflet cu nespus dor de viaţă, [ale] unei neînfrânate dorinţi de a da ceva în viaţa asta, de a crea... Plăsmuiri de copil fantastic? Nu; era mai mult decât atât, sunt încredinţată; era încrederea în propriile mele forţe şi o încredere binemeritată. Scriu doar numai p[entru] mine: nu e nevoie să fiu modestă. De ce scriu? Fiindcă simt nevoie să vorbesc cu cineva şi nu ştiu pe nimeni căruia i-aş putea deschide sufletul fără restricţie, pe nimeni care m-ar putea înţelege.
El? Da, e un bun prieten, dar p[entru] el eu nu sunt decât o femeie şi o femeie poate să fie curagioasă, activă, bună şi iubitoare, dar numai o femeie: are dreptul să aibă un suflet, dar unul de femeie; are dreptul chiar să aibă o minte, dar una de femeie. Avânturi în lumea ideilor, o viaţă pur sufletească, mergând mână în mână cu viaţa brută, de toate zilele nu poate să aibă o femeie. Mi-aduc aminte din filosofia chineză: "A iubi fără a stima e a considera fiinţa iubită ca pe un animal domestic". Şi asta e, de fapt, şi situaţia mea faţă de bărbatul meu.
Pentru el sunt un câine credincios, chiar un câine înţelegător, căruia i se pot spune anumite lucruri, dar un câine! Şi, ciudat, m-am obicinuit cu gândul acesta şi situaţia mea, care în alte împrejurări mi s-ar fi părut nespus de înjositoare, nu mă înspăimântă deloc. Simt în mine o forţă supraomenească, care-mi dă puterea de a mă ridica deasupra tuturor gândurilor pe cari şi le fac sau nu şi le fac ceilalţi oameni despre mine.
Şi El? El e întruchiparea visurilor, dorinţelor şi aspiraţiilor mele de fată. Corespunde acestui ideal? Nu, sigur că nu; dar nu am speranţa şi nici chiar dorinţa ca altul să corespundă mai bine. Între el şi mine există o legătură sufletească pe care nu a putut-o rupe felul lui de a gândi, felul lui de a socoti femeia în genere. E o afecţiune amestecată de încredere până într-un anumit punct; încredere atât cât poate să aibă un om într-un animal domestic, credincios şi înţelept din partea lui, încredere cât poate să aibă femeia jignită în ceea ce are mai bun în ea, în acel pur omenesc, dar în orice caz, o reciprocă încredere în cinstea desăvârşită a fiecăruia din noi.
Din acest motiv, la Nae Ionescu iubirea trece mereu prin intelect, fiind o stare de spirit înainte de a fi o trăire voluptuoasă, iar voluptatea, când apare, e mereu condiţionată de creier. Nae Ionescu nu e un crai lubric în sensul comun al termenului, posesia senzuală lăsându-l indiferent pe măsura înaintării în vârstă. Detaliul maladiv că în ultimii patru ani de viaţă a fost un cardiac cronic, cu o cardiopatie ischemică provocându-i infarcte repetate, detaliul acesta e grăitor în privinţa neputinţei de a săvârşi fornicaţii tembele în alcovuri cochete. Nae nu e gymnast amoros, ci un estet colecţionând amfore superbe sub chipul unor femei de rasă. Nu pancraţiul erotic de bărbat concupiscent îl defineşte, ci pasiunea de a-şi contempla forţa spirtului asupra femeilor de elită. Pe Elena-Margareta Fotino şi pe Lucia Popovici-Lupa le-a crescut la propriu, educându-le cultural şi şlefuindu-le sufleteşte. Şi la fel ar fi făcut cu Cella Delavrancea dacă nu ar fi murit intempestiv.
E imposibil să mi-l închipui pe El căzând pradă paroxismelor geloase atunci când se simte abandonat sau suferind de crize de senzualitate când simte că, dacă nu ar atinge o femeie, ar muri. El nu e din categoria fustangiilor lascivi, pe filosof preocupându-l femeia ca oglindă a fascinaţiei pe care el însuşi o exercită asupra ei. E ca un joc de reflexe în care orgoliul gânditorului se adevereşte în puterea pe care o vede în alţii, de aici predilecţia profesorului pentru damele deştepte, cu zvâcnet personal şi cu muchii arţăgoase. Sub unghi filosofic, El nu avea nevoie de muze, travaliul minţii sale găsindu-şi fermentul în dificultatea logică a problemelor, nu în motivaţia ascunsă a iubirii pentru o madonă clandestină. Când gândea, nu sublima erotic, ci punea la lucru un spirit al cărui combustibil nu stătea în eros, ci în curiozitatea geniului care vrea cu tot dinadinsul să dezlege problema.
Femeile nu au fost muze pentru El, ci oglinzi tandre în care şi-a contemplate puterea de subjugare spiritului. Nici nu ştim dacă a iubit-o pe vreuna cu adevărat, căci iubirea în ochii lui era o virtute transcendentă, menită a-l duce pe om spre Dumnezeu. De aceea patima pentru ele era o preocupare sofisticată, de prestidigitator de suflete. Tocmai de aceea le-a preţuit, le-a admirat şi le-a flatat, dar de iubit mă feresc a mă pronunţa.Îmi iubesc bărbatul, sotul şi îl stimez pentru calităţile lui morale şi intelectuale, cari nu pot fi puse la îndoială. Dar îl plâng p[entru] ideile lui preconcepute asupra femeii; ar avea sigur m[ai] mult de la viaţă şi ar trăi şi el cum aş trăi şi eu acea desăvârşită încredere, acea nealterată vibrare comună a sufletelor, acel ideal care nu e numai o născocire a minţii înfierbântate de poet, ci o realitate pe care o pot afirma cu toată experienţa ce mi-o dau acest ani frumosi de iubire.
Deci nu gândeşte numai el la fel. Şi ce e mai ciudat e că între inteligenţa lui şi a mea e o uimitoare apropiere şi ac[eastă] inteligenţă, pe care el o dispreţuieşte, este una din posibilităţile legăturii noastre.
Îl iubesc, îl iubesc cu o dragoste neţărmurită, îl iubesc cu o durere adâncă şi totuşi dulce. Sentimentul acesta îmi face viaţa suportabilă, de la el îmi vine o lumină inexplicabilă, o lumină care mă încălzeşte. Şi totuşi, spun tuturor că nu-l iubesc. Vorbele mele sunt singurul meu scut de apărare. Când spun: "Nu-1 iubesc şi nu l-am iubit niciodată cu adevărat, eram prea tânără când soarta mi 1-a scos în cale ca să ştiu dacă iubesc sau nu" şi văd că ceilalţi cred lucrul acesta, am impresia aproape că-1 cred şi eu. Dar adevărul, adevărul e numai al meu; dragostea mea pentru el e numai a mea. Nimeni n-o ştie, nimeni n-o bănuieşte. Acesta e singurul lucru care-mi aparţine numai mie personal. E o iluzie, e o poveste, e o irealitate, dar e a mea şi numai a mea.
Trupul lui, gândurile lui, sentimentele lui, timpul lui, tot ce e al lui e al altora. Dragostea mea pentru el e numai a mea. M-a vrăjit, trăiesc sub farmecul dragostei lui care nu mai există pentru mine, dar care a existat, care m-a încălzit, care mi-a dat viaţă. Asta e a mea, e mult mai existentă pentru mine decât călătoria mea în Italia, decât toaletele mele frumoase sau complimentele care mi se fac. E o ficţiune, e o iluzie, e vântul care trece, e pasărea care zboară, e soarele care apune, e, poate, mai puţin decât atât. E ceva impalpabil, dar e. Şi acel simplu e e mai mult decât orce, e sigurul lucru care există real, fiindcă trăieşte în mine, se scurge cu viaţa mea şi va muri probabil cu mine, dacă dincolo de viaţă nu mai e nimic. Şi nimeni nu mi-l poate lua, tocmai fiindcă nu e palpabil.
Cred că, dacă cineva ar parveni vreodată să citească rândurile astea, ar spune că sunt nebună. Sunt totuşi mult mai echilibrată decât ei toţi: am în mine ceva ce ei nu au. Asta e tot. Am puterea de a crea o dragoste şi de a o întreţine deasupra şi peste toate încercările de distrugere venite din afară şi chiar de la el. Îl iubesc cu sau fără voia lui, îl iubesc cu sau fără ştiinţa lui, îl iubesc fiindcă îl iubesc. Şi ştiu că nu merită această iubire, dar i-o dau fiindcă e a lui. N-o merită ambiţia lui, n-o merită vanitatea lui, n-o merită nestatornicia lui, dar o merită făptura lui deosebită de celelalte.
Ce ştim noi? Dumnezeu singur ştie de ce a hotărât astfel. Menirea noastră pe pământ de el este hotărâtă şi tot de el limitată. Nu ne e îngăduit nouă, simpli muritori, să privim prea des la stele.
Din pământ suntem creaţi şi în pământ trebuie să ne întoarcem.
O sa iti daruiesc candva aceasta carte frumoasa, pagini scrise din jurnal, jurnalul unei femei care a iubit pana la epuizare, pana la viata si la moarte.
"Niciodată n-o să te mai văd? Niciodată, niciodată. Tu să mori şi eu să rămîn aici? Nu, nu. Nu tu ai murit azi, ci eu. Tinereţea mea, viaţa mea toată se stinge azi. Toate iluziile mele şi toate visurile mele au murit azi, fiindcă eu nu am trăit decît pentru tine şi pentru noi.
Ce a rămas din toate zămislirile unei minţi tinere şi exaltate, [ale] unui suflet cu nespus dor de viaţă, [ale] unei neînfrânate dorinţi de a da ceva în viaţa asta, de a crea... Plăsmuiri de copil fantastic? Nu; era mai mult decât atât, sunt încredinţată; era încrederea în propriile mele forţe şi o încredere binemeritată. Scriu doar numai p[entru] mine: nu e nevoie să fiu modestă. De ce scriu? Fiindcă simt nevoie să vorbesc cu cineva şi nu ştiu pe nimeni căruia i-aş putea deschide sufletul fără restricţie, pe nimeni care m-ar putea înţelege.
El? Da, e un bun prieten, dar p[entru] el eu nu sunt decât o femeie şi o femeie poate să fie curagioasă, activă, bună şi iubitoare, dar numai o femeie: are dreptul să aibă un suflet, dar unul de femeie; are dreptul chiar să aibă o minte, dar una de femeie. Avânturi în lumea ideilor, o viaţă pur sufletească, mergând mână în mână cu viaţa brută, de toate zilele nu poate să aibă o femeie. Mi-aduc aminte din filosofia chineză: "A iubi fără a stima e a considera fiinţa iubită ca pe un animal domestic". Şi asta e, de fapt, şi situaţia mea faţă de bărbatul meu.
Pentru el sunt un câine credincios, chiar un câine înţelegător, căruia i se pot spune anumite lucruri, dar un câine! Şi, ciudat, m-am obicinuit cu gândul acesta şi situaţia mea, care în alte împrejurări mi s-ar fi părut nespus de înjositoare, nu mă înspăimântă deloc. Simt în mine o forţă supraomenească, care-mi dă puterea de a mă ridica deasupra tuturor gândurilor pe cari şi le fac sau nu şi le fac ceilalţi oameni despre mine.
Şi El? El e întruchiparea visurilor, dorinţelor şi aspiraţiilor mele de fată. Corespunde acestui ideal? Nu, sigur că nu; dar nu am speranţa şi nici chiar dorinţa ca altul să corespundă mai bine. Între el şi mine există o legătură sufletească pe care nu a putut-o rupe felul lui de a gândi, felul lui de a socoti femeia în genere. E o afecţiune amestecată de încredere până într-un anumit punct; încredere atât cât poate să aibă un om într-un animal domestic, credincios şi înţelept din partea lui, încredere cât poate să aibă femeia jignită în ceea ce are mai bun în ea, în acel pur omenesc, dar în orice caz, o reciprocă încredere în cinstea desăvârşită a fiecăruia din noi.
Din acest motiv, la Nae Ionescu iubirea trece mereu prin intelect, fiind o stare de spirit înainte de a fi o trăire voluptuoasă, iar voluptatea, când apare, e mereu condiţionată de creier. Nae Ionescu nu e un crai lubric în sensul comun al termenului, posesia senzuală lăsându-l indiferent pe măsura înaintării în vârstă. Detaliul maladiv că în ultimii patru ani de viaţă a fost un cardiac cronic, cu o cardiopatie ischemică provocându-i infarcte repetate, detaliul acesta e grăitor în privinţa neputinţei de a săvârşi fornicaţii tembele în alcovuri cochete. Nae nu e gymnast amoros, ci un estet colecţionând amfore superbe sub chipul unor femei de rasă. Nu pancraţiul erotic de bărbat concupiscent îl defineşte, ci pasiunea de a-şi contempla forţa spirtului asupra femeilor de elită. Pe Elena-Margareta Fotino şi pe Lucia Popovici-Lupa le-a crescut la propriu, educându-le cultural şi şlefuindu-le sufleteşte. Şi la fel ar fi făcut cu Cella Delavrancea dacă nu ar fi murit intempestiv.
E imposibil să mi-l închipui pe El căzând pradă paroxismelor geloase atunci când se simte abandonat sau suferind de crize de senzualitate când simte că, dacă nu ar atinge o femeie, ar muri. El nu e din categoria fustangiilor lascivi, pe filosof preocupându-l femeia ca oglindă a fascinaţiei pe care el însuşi o exercită asupra ei. E ca un joc de reflexe în care orgoliul gânditorului se adevereşte în puterea pe care o vede în alţii, de aici predilecţia profesorului pentru damele deştepte, cu zvâcnet personal şi cu muchii arţăgoase. Sub unghi filosofic, El nu avea nevoie de muze, travaliul minţii sale găsindu-şi fermentul în dificultatea logică a problemelor, nu în motivaţia ascunsă a iubirii pentru o madonă clandestină. Când gândea, nu sublima erotic, ci punea la lucru un spirit al cărui combustibil nu stătea în eros, ci în curiozitatea geniului care vrea cu tot dinadinsul să dezlege problema.
Femeile nu au fost muze pentru El, ci oglinzi tandre în care şi-a contemplate puterea de subjugare spiritului. Nici nu ştim dacă a iubit-o pe vreuna cu adevărat, căci iubirea în ochii lui era o virtute transcendentă, menită a-l duce pe om spre Dumnezeu. De aceea patima pentru ele era o preocupare sofisticată, de prestidigitator de suflete. Tocmai de aceea le-a preţuit, le-a admirat şi le-a flatat, dar de iubit mă feresc a mă pronunţa.Îmi iubesc bărbatul, sotul şi îl stimez pentru calităţile lui morale şi intelectuale, cari nu pot fi puse la îndoială. Dar îl plâng p[entru] ideile lui preconcepute asupra femeii; ar avea sigur m[ai] mult de la viaţă şi ar trăi şi el cum aş trăi şi eu acea desăvârşită încredere, acea nealterată vibrare comună a sufletelor, acel ideal care nu e numai o născocire a minţii înfierbântate de poet, ci o realitate pe care o pot afirma cu toată experienţa ce mi-o dau acest ani frumosi de iubire.
Deci nu gândeşte numai el la fel. Şi ce e mai ciudat e că între inteligenţa lui şi a mea e o uimitoare apropiere şi ac[eastă] inteligenţă, pe care el o dispreţuieşte, este una din posibilităţile legăturii noastre.
Îl iubesc, îl iubesc cu o dragoste neţărmurită, îl iubesc cu o durere adâncă şi totuşi dulce. Sentimentul acesta îmi face viaţa suportabilă, de la el îmi vine o lumină inexplicabilă, o lumină care mă încălzeşte. Şi totuşi, spun tuturor că nu-l iubesc. Vorbele mele sunt singurul meu scut de apărare. Când spun: "Nu-1 iubesc şi nu l-am iubit niciodată cu adevărat, eram prea tânără când soarta mi 1-a scos în cale ca să ştiu dacă iubesc sau nu" şi văd că ceilalţi cred lucrul acesta, am impresia aproape că-1 cred şi eu. Dar adevărul, adevărul e numai al meu; dragostea mea pentru el e numai a mea. Nimeni n-o ştie, nimeni n-o bănuieşte. Acesta e singurul lucru care-mi aparţine numai mie personal. E o iluzie, e o poveste, e o irealitate, dar e a mea şi numai a mea.
Trupul lui, gândurile lui, sentimentele lui, timpul lui, tot ce e al lui e al altora. Dragostea mea pentru el e numai a mea. M-a vrăjit, trăiesc sub farmecul dragostei lui care nu mai există pentru mine, dar care a existat, care m-a încălzit, care mi-a dat viaţă. Asta e a mea, e mult mai existentă pentru mine decât călătoria mea în Italia, decât toaletele mele frumoase sau complimentele care mi se fac. E o ficţiune, e o iluzie, e vântul care trece, e pasărea care zboară, e soarele care apune, e, poate, mai puţin decât atât. E ceva impalpabil, dar e. Şi acel simplu e e mai mult decât orce, e sigurul lucru care există real, fiindcă trăieşte în mine, se scurge cu viaţa mea şi va muri probabil cu mine, dacă dincolo de viaţă nu mai e nimic. Şi nimeni nu mi-l poate lua, tocmai fiindcă nu e palpabil.
Cred că, dacă cineva ar parveni vreodată să citească rândurile astea, ar spune că sunt nebună. Sunt totuşi mult mai echilibrată decât ei toţi: am în mine ceva ce ei nu au. Asta e tot. Am puterea de a crea o dragoste şi de a o întreţine deasupra şi peste toate încercările de distrugere venite din afară şi chiar de la el. Îl iubesc cu sau fără voia lui, îl iubesc cu sau fără ştiinţa lui, îl iubesc fiindcă îl iubesc. Şi ştiu că nu merită această iubire, dar i-o dau fiindcă e a lui. N-o merită ambiţia lui, n-o merită vanitatea lui, n-o merită nestatornicia lui, dar o merită făptura lui deosebită de celelalte.
Ce ştim noi? Dumnezeu singur ştie de ce a hotărât astfel. Menirea noastră pe pământ de el este hotărâtă şi tot de el limitată. Nu ne e îngăduit nouă, simpli muritori, să privim prea des la stele.
Din pământ suntem creaţi şi în pământ trebuie să ne întoarcem.
O sa iti daruiesc candva aceasta carte frumoasa, pagini scrise din jurnal, jurnalul unei femei care a iubit pana la epuizare, pana la viata si la moarte.
sâmbătă, 25 aprilie 2015
joi, 23 aprilie 2015
Cuvinte mari...
“ Nici nu-ţi închipui cât de mare e privilegiul de a fi tânăr. Cineva spunea : << Păcat că tinereţea e dată pe mâna copiilor >>
. Cred că viaţa ar trebui trăită invers. Oamenii să se nască bătrâni şi
să moară tineri. Tinereţea ar veni la sfârşit ca o adevărată
încoronare a vieţii. În felul acesta, fiecare dintre noi ar aştepta cu
dragoste ziua de mâine. (…) Nu contează viaţa mea sau a altora ca mine.
Contează numai vieţile care încep acum. Dumneata începi. Eşti pe punctul
de a pleca. De a te îmbarca. Du-te cu elan. Fără ezitări, fără
reţineri. În goană să nu întrebi ce e bine şi ce-i rău, ce-i moral sau
imoral. Trăieşte-ţi viaţa cum vrei, cum îţi place. Iar în ziua în care
goana va înceta datorită anilor, te asigur : nu vei regreta nimic.“
marți, 21 aprilie 2015
luni, 20 aprilie 2015
sâmbătă, 18 aprilie 2015
joi, 16 aprilie 2015
marți, 7 aprilie 2015
luni, 6 aprilie 2015
Intre noi doi cea mai profunda este necunoscuta cerului poveste. Te rog, iubite, stai şi cerceteaza ce pui de inger viata ne-o vegheaza...
- Îngenunchează cerul înc-o dată
La marginea răscrucilor de drum,
Un înger doarme obosit pe-o piatră,
În lumea lui e linişte acum.
Pe crucea albă picurii de ploaie
Par lacrimi reci din ochii unui Crist
Uitat între orgolii şi războaie...
Pământul e-un imperiu tot mai trist.
Doar eu te-aştept la marginile zării,
Dar parc-ai fi pribeag pe-un alt pământ,
Departe, undeva, la ţărmul mării
În noaptea Învierii prin Cuvânt.
- Capitulează înc-o dată timpul,
Captiv într-o icoană de demult,
Şi îngerul tresare în răstimpul
Dintre un veac şi-o clipă. Îi ascult
Poveştile celeste neştiute,
Le scriu apoi pe cerul altei lumi
Şi-aceste adevăruri absolute
Te rog, de dragul meu, să ţi le-asumi
Şi să mă crezi, Arhanghelii coboară
În fiecare noapte pe pământ,
Să-ndepărteze tot ce ne separă
Şi să ne-adune-ntregi într-un cuvânt.
La marginea răscrucilor de drum,
Un înger doarme obosit pe-o piatră,
În lumea lui e linişte acum.
Pe crucea albă picurii de ploaie
Par lacrimi reci din ochii unui Crist
Uitat între orgolii şi războaie...
Pământul e-un imperiu tot mai trist.
Doar eu te-aştept la marginile zării,
Dar parc-ai fi pribeag pe-un alt pământ,
Departe, undeva, la ţărmul mării
În noaptea Învierii prin Cuvânt.
- Capitulează înc-o dată timpul,
Captiv într-o icoană de demult,
Şi îngerul tresare în răstimpul
Dintre un veac şi-o clipă. Îi ascult
Poveştile celeste neştiute,
Le scriu apoi pe cerul altei lumi
Şi-aceste adevăruri absolute
Te rog, de dragul meu, să ţi le-asumi
Şi să mă crezi, Arhanghelii coboară
În fiecare noapte pe pământ,
Să-ndepărteze tot ce ne separă
Şi să ne-adune-ntregi într-un cuvânt.
vineri, 3 aprilie 2015
joi, 2 aprilie 2015
miercuri, 1 aprilie 2015
Ca să ajungem atât de aproape
ca să rămânem atât de departe
doar un pas ne desparte
şi între noi curge noaptea continuu
prin pasul absent.” Octavian Paler
- La asfinţit s-aprinzi o lumânare,
La geamu-n care luna se răsfaţă
Şi dacă arde până dimineaţă
Voi şti c-absenţa mea încă te doare
Şi nu mă uiţi oricât de mult ar trece
Din primăvară până-n primăvară,
C-abandonând aripile de ceară
Iubirea noastră n-o să se înece.
În seara asta, când nu-ţi bat la poartă,
Dar am să-ţi las magnolii la fereastră,
Preschimbă-te într-o secundă-albastră,
ca să rămânem atât de departe
doar un pas ne desparte
şi între noi curge noaptea continuu
prin pasul absent.” Octavian Paler
- La asfinţit s-aprinzi o lumânare,
La geamu-n care luna se răsfaţă
Şi dacă arde până dimineaţă
Voi şti c-absenţa mea încă te doare
Şi nu mă uiţi oricât de mult ar trece
Din primăvară până-n primăvară,
C-abandonând aripile de ceară
Iubirea noastră n-o să se înece.
În seara asta, când nu-ţi bat la poartă,
Dar am să-ţi las magnolii la fereastră,
Preschimbă-te într-o secundă-albastră,
Minunea mea, şi vino, fără hartă!
- În fiecare noapte sunt captivă
Într-un poem brodat cu flori de gânduri.
Încerc să-ţi scriu, măcar câteva rânduri,
Să-ţi spun că o balanţă emotivă
Îmi cântăreşte sufletul pe-un taler…
Lipseşte mult din el, o jumătate,
Şi-acolo, pe băncuţă, la cetate,
Te-aştept de mult. Îţi aminteşti că Paler
Spunea că timpul care ne separă
E-un calcul eronat şi provizoriu?
Absenţa ta e-un mod contradictoriu
De-a căuta pierduta primăvară...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)