Jurnal cu şi fără Nae Ionescu - Elena-Margareta Ionescu

    Există un paradox al paginilor scrise de Elena-Margareta: ele nu sînt obsedate de persoana barbatului pe care il iubeste si cu care isi intemeieaza o familie, prezenţă mai degrabă întîmplătoare în jurnal, în schimb sînt, incontestabil, ale unei femei care a iubit cu adevărat un singur bărbat, toată viaţa. Dragostea pentru el ţîşneşte ici-colo, cînd te aştepti mai puţin. în timp ce lui îi spune, la divorţ, că nu-l mai iubeşte şi poate că nu l-a iubit niciodată, în caiet îşi notează, febrilă, contrariul. în timp ce în societate poartă cu seninătate un chip de femeie liberă, are flirturi şi e flatată de atenţiile bărbaţilor, în taină tînjeşte după viaţa în doi numai şi numai cu el.
    "Niciodată n-o să te mai văd? Niciodată, niciodată. Tu să mori şi eu să rămîn aici? Nu, nu. Nu tu ai murit azi, ci eu. Tinereţea mea, viaţa mea toată se stinge azi. Toate iluziile mele şi toate visurile mele au murit azi, fiindcă eu nu am trăit decît pentru tine şi pentru noi.
    Ce a rămas din toate zămislirile unei minţi tinere şi exaltate, [ale] unui suflet cu nespus dor de viaţă, [ale] unei neînfrânate dorinţi de a da ceva în viaţa asta, de a crea... Plăsmuiri de copil fantastic? Nu; era mai mult decât atât, sunt încredinţată; era încrederea în propriile mele forţe şi o încredere binemeritată. Scriu doar numai p[entru] mine: nu e nevoie să fiu modestă. De ce scriu? Fiindcă simt nevoie să vorbesc cu cineva şi nu ştiu pe nimeni căruia i-aş putea deschide sufletul fără restricţie, pe nimeni care m-ar putea înţelege.
    El? Da, e un bun prieten, dar p[entru] el eu nu sunt decât o femeie şi o femeie poate să fie curagioasă, activă, bună şi iubitoare, dar numai o femeie: are dreptul să aibă un suflet, dar unul de femeie; are dreptul chiar să aibă o minte, dar una de femeie. Avânturi în lumea ideilor, o viaţă pur sufletească, mergând mână în mână cu viaţa brută, de toate zilele nu poate să aibă o femeie. Mi-aduc aminte din filosofia chineză: "A iubi fără a stima e a considera fiinţa iubită ca pe un animal domestic". Şi asta e, de fapt, şi situaţia mea faţă de bărbatul meu.
     Pentru el sunt un câine credincios, chiar un câine înţelegător, căruia i se pot spune anumite lucruri, dar un câine! Şi, ciudat, m-am obicinuit cu gândul acesta şi situaţia mea, care în alte împrejurări mi s-ar fi părut nespus de înjositoare, nu mă înspăimântă deloc. Simt în mine o forţă supraomenească, care-mi dă puterea de a mă ridica deasupra tuturor gândurilor pe cari şi le fac sau nu şi le fac ceilalţi oameni despre mine.
    Şi El?  El e întruchiparea visurilor, dorinţelor şi aspiraţiilor mele de fată. Corespunde acestui ideal? Nu, sigur că nu; dar nu am speranţa şi nici chiar dorinţa ca altul să corespundă mai bine. Între el şi mine există o legătură sufletească pe care nu a putut-o rupe felul lui de a gândi, felul lui de a socoti femeia în genere. E o afecţiune amestecată de încredere până într-un anumit punct; încredere atât cât poate să aibă un om într-un animal domestic, credincios şi înţelept din partea lui, încredere cât poate să aibă femeia jignită în ceea ce are mai bun în ea, în acel pur omenesc, dar în orice caz, o reciprocă încredere în cinstea desăvârşită a fiecăruia din noi.
    Din acest motiv, la Nae Ionescu iubirea trece mereu prin intelect, fiind o stare de spirit înainte de a fi o trăire voluptuoasă, iar voluptatea, când apare, e mereu condiţionată de creier. Nae Ionescu nu e un crai lubric în sensul comun al termenului, posesia senzuală lăsându-l indiferent pe măsura înaintării în vârstă. Detaliul maladiv că în ultimii patru ani de viaţă a fost un cardiac cronic, cu o cardiopatie ischemică provocându-i infarcte repetate, detaliul acesta e grăitor în privinţa neputinţei de a săvârşi fornicaţii tembele în alcovuri cochete. Nae nu e gymnast amoros, ci un estet colecţionând amfore superbe sub chipul unor femei de rasă. Nu pancraţiul erotic de bărbat concupiscent îl defineşte, ci pasiunea de a-şi contempla forţa spirtului asupra femeilor de elită. Pe Elena-Margareta Fotino şi pe Lucia Popovici-Lupa le-a crescut la propriu, educându-le cultural şi şlefuindu-le sufleteşte. Şi la fel ar fi făcut cu Cella Delavrancea dacă nu ar fi murit intempestiv.
    E imposibil să mi-l închipui pe El căzând pradă paroxismelor geloase atunci când se simte abandonat sau suferind de crize de senzualitate când simte că, dacă nu ar atinge o femeie, ar muri. El nu e din categoria fustangiilor lascivi, pe filosof preocupându-l femeia ca oglindă a fascinaţiei pe care el însuşi o exercită asupra ei. E ca un joc de reflexe în care orgoliul gânditorului se adevereşte în puterea pe care o vede în alţii, de aici predilecţia profesorului pentru damele deştepte, cu zvâcnet personal şi cu muchii arţăgoase. Sub unghi filosofic, El nu avea nevoie de muze, travaliul minţii sale găsindu-şi fermentul în dificultatea logică a problemelor, nu în motivaţia ascunsă a iubirii pentru o madonă clandestină. Când gândea, nu sublima erotic, ci punea la lucru un spirit al cărui combustibil nu stătea în eros, ci în curiozitatea geniului care vrea cu tot dinadinsul să dezlege problema. 
    Femeile nu au fost muze pentru El, ci oglinzi tandre în care şi-a contemplate puterea de subjugare spiritului. Nici nu ştim dacă a iubit-o pe vreuna cu adevărat, căci iubirea în ochii lui era o virtute transcendentă, menită a-l duce pe om spre Dumnezeu. De aceea patima pentru ele era o preocupare sofisticată, de prestidigitator de suflete. Tocmai de aceea le-a preţuit, le-a admirat şi le-a flatat, dar de iubit mă feresc a mă pronunţa.Îmi iubesc bărbatul, sotul şi îl stimez pentru calităţile lui morale şi intelectuale, cari nu pot fi puse la îndoială. Dar îl plâng p[entru] ideile lui preconcepute asupra femeii; ar avea sigur m[ai] mult de la viaţă şi ar trăi şi el cum aş trăi şi eu acea desăvârşită încredere, acea nealterată vibrare comună a sufletelor, acel ideal care nu e numai o născocire a minţii înfierbântate de poet, ci o realitate pe care o pot afirma cu toată experienţa ce mi-o dau acest ani frumosi de iubire. 
    Deci nu gândeşte numai el la fel. Şi ce e mai ciudat e că între inteligenţa lui şi a mea e o uimitoare apropiere şi ac[eastă] inteligenţă, pe care el o dispreţuieşte, este una din posibilităţile legăturii noastre.
    Îl iubesc, îl iubesc cu o dragoste neţărmurită, îl iubesc cu o durere adâncă şi totuşi dulce. Sentimentul acesta îmi face viaţa suportabilă, de la el îmi vine o lumină inexplicabilă, o lumină care mă încălzeşte. Şi totuşi, spun tuturor că nu-l iubesc. Vorbele mele sunt singurul meu scut de apărare. Când spun: "Nu-1 iubesc şi nu l-am iubit niciodată cu adevărat, eram prea tânără când soarta mi 1-a scos în cale ca să ştiu dacă iubesc sau nu" şi văd că ceilalţi cred lucrul acesta, am impresia aproape că-1 cred şi eu. Dar adevărul, adevărul e numai al meu; dragostea mea pentru el e numai a mea. Nimeni n-o ştie, nimeni n-o bănuieşte. Acesta e singurul lucru care-mi aparţine numai mie personal. E o iluzie, e o poveste, e o irealitate, dar e a mea şi numai a mea.
     Trupul lui, gândurile lui, sentimentele lui, timpul lui, tot ce e al lui e al altora. Dragostea mea pentru el e numai a mea. M-a vrăjit, trăiesc sub farmecul dragostei lui care nu mai există pentru mine, dar care a existat, care m-a încălzit, care mi-a dat viaţă. Asta e a mea, e mult mai existentă pentru mine decât călătoria mea în Italia, decât toaletele mele frumoase sau complimentele care mi se fac. E o ficţiune, e o iluzie, e vântul care trece, e pasărea care zboară, e soarele care apune, e, poate, mai puţin decât atât. E ceva impalpabil, dar e.   Şi acel simplu e e mai mult decât orce, e sigurul lucru care există real, fiindcă trăieşte în mine, se scurge cu viaţa mea şi va muri probabil cu mine, dacă dincolo de viaţă nu mai e nimic. Şi nimeni nu mi-l poate lua, tocmai fiindcă nu e palpabil.
     Cred că, dacă cineva ar parveni vreodată să citească rândurile astea, ar spune că sunt nebună. Sunt totuşi mult mai echilibrată decât ei toţi: am în mine ceva ce ei nu au. Asta e tot. Am puterea de a crea o dragoste şi de a o întreţine deasupra şi peste toate încercările de distrugere venite din afară şi chiar de la el. Îl iubesc cu sau fără voia lui, îl iubesc cu sau fără ştiinţa lui, îl iubesc fiindcă îl iubesc. Şi ştiu că nu merită această iubire, dar i-o dau fiindcă e a lui. N-o merită ambiţia lui, n-o merită vanitatea lui, n-o merită nestatornicia lui, dar o merită făptura lui deosebită de celelalte. 
    Ce ştim noi? Dumnezeu singur ştie de ce a hotărât astfel. Menirea noastră pe pământ de el este hotărâtă şi tot de el limitată. Nu ne e îngăduit nouă, simpli muritori, să privim prea des la stele. 
    Din pământ suntem creaţi şi în pământ trebuie să ne întoarcem. 

O sa iti daruiesc candva aceasta carte frumoasa, pagini scrise din jurnal, jurnalul unei femei care a iubit pana la epuizare, pana la viata si la moarte.