Prea tarziu, prea devreme

    Femeia se îndreptă spre Ravic. Mergea repede, dar paşii ei aveau o sovaiala ciudată. Ravic o observa abia cand ajunse in dreptul lui. Era palida, cu umerii obrajilor iesiti in afara si avea ochii larg deschisi. Faţa ii era rigida, aidoma unei masti, goala pe dinauntru, iar ochii ei aveau, în lumina lămpilor de pe stradă, o expresie atât de sticloasă, încât îi atraseră atenţia. Femeia trecu atât de repede pe lângă el încât îl atinse. El întinse mâna şi o prinse de braţ; în clipa următoare ea se clătină şi ar fi căzut jos, dacă el n-ar fi sprijinit-o.
O ţinea strâns de braţ.

— Unde mergi? întrebă el după o clipă. Femeia se întoarse şi-l privi.
— Dă-mi drumul! şopti ea. Ravic nu răspunse. O mai ţinea încă strâns de braţ.
— Dă-mi drumul! spuse ea abia mişcându-şi buzele. Lui Ravic i se păru că nu-l văzuse deloc. Privea dincolo de el, undeva în întunericul nopţii. Nu era pentru ea decât cineva care o oprise din drum, căruia îi vorbea.

— Dă-mi drumul! Ravic înţelese îndată că nu era o femeie de stradă. Nu era nici beată. Nu-i mai ţinea acum braţul atât de strâns. S-ar fi putut desface uşor, dar nu încercase. Ravic aşteptă puţin.
— Unde Dumnezeu poţi să te duci noaptea, singură, la ora asta, în Paris? întrebă el din nou, încet, şi-i lăsă braţul. Femeia tăcea. Dar nu plecă. Rămase pe loc; părea că nu mai era în stare să facă nici o mişcare. Ravic se apropie de marginea podului. Simţea, sub mâini, piatra umedă şi poroasă.
— Poate acolo, jos? Arătă cu capul înapoi, în jos, spre Sena, care curgea neliniştită spre întunecatul Pont de l’Alma. Femeia nu răspunse.
— Prea devreme, zise Ravic. Prea devreme şi e mult prea frig, acum în noiembrie. 

Erich Maria Remarque