Imi ascunsesem ranile dupa un machiaj abundent si dupa nişte ochelari de soare. Dar ranile sufletesti nu le puteam masca. Mi se citeau in ochi, in glas si in gesturi. Nu mai aveam nimic. Niciun vis. Niciun plan si niciun orizont. Aveam doar un trecut si amintiri de care imi doream sa ma debarasez.
Priveam dalele de piatra de pe peronul garii, imaginandu-mi cum mii de pasi le-au calcat in graba lor. Le asemanam cu sufletul meu, pentru ca era la fel de impietrit si la fel de calcat in picioare, de aceia care au trecut prin el.
Insa cu sufletul? cu sufletul ce as putea sa mai simt, cand e plin de dragoste si de frumos, de frumos pentru tot ce a fost?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu