Stiu, cuvintele mele nu te vor ajuta acum. Poate ca le scriu, de fapt, pentru mine, desi mi-as dori foarte mult sa iti ofer o mangaiere, o imbratisare sau doar sa iti spun ca nu esti singur, eu sunt alaturi de tine.
Stii? Candva, am fost in situatia
ta. Deplorabila. Sufeream atat de mult incat ma detestam. Ma intristam pentru
alegeri si pentru esecuri. Ma invinovateam pentru tot ce nu mi-a reusit, pentru
visurile fara de care am ramas brusc si pentru oamenii care nu ma mai iubeau,
care nu ma iubeau suficient, suficient incat sa impartim impreuna o poveste,
suficient cat sa simta iubirea mea profunda.
Sufeream atat de mult, incat fiecare bataie a inimii mele insemna o durere sauo bucurie. Fiecare respiratie mi se
parea un efort de nedescris. Eram ca un mort viu. Ziua îmi purtam cu greu masca
dupa care incercam sa îmi ascund tristetea, iar noaptea, in singuratatea dintre
cei patru pereti, plangeam pana la epuizare. Nici macar putinele ore de somn nu
treceau fara sa nu ma gandesc la un raspuns, dc povestile de dragoste nu se scriu o data si bine?
Ma durea totul. Ma dureau
amintirile si ma durea neputinta de a redobandi tot ceea ce pierdusem sau ceea
ce castigasem si nu puteam sa ma bucur sau sa am parte pe deplin, asa cum as fi vrut.
Nu-mi mai doream nimic. Eram blocata in acel
trecut, prizoniera unor iluzii frumoase si a unor sentimente pentru un om care nu m-a uitat ci doar m-a inchis intr-un colt de suflet și
pentru care mai insemnam inca foarte mult. Trecutul era doar o poveste in care doar eu mai eram
prezenta, intr-o singuratate cumplita, pentru ca ceilalti isi traiau deja
prezentul.
Eram atat de trista incatt nu mai iubeam nimic inafara de tot ceea ce pierdusem. Si eram sigura ca nu voi mai putea iubi nimic si pe nimeni, ca nu voi mai avea niciun vis, niciodata, ca nimic nu va putea
compensa ceea ce a trecut cu pasi repezi sau s-a sfarsit.
Nici nu mai ştiu cate zile am suferit... si nici cum mi-am revenit sau daca
imi voi revenii vreodata in totalitate. Stiu doar ca am pierdut clipe, ore si
zile în sir netraind... de fapt, murind putin cate putin.
Privind in urma, vad toata acea experienta ca pe o etapa. O etapa prin care trebuia sa trec, trebuia sa trecem..
O poveste cu oameni pe
care trebuia sa ii intalnesc, sa-i iubesc si sa-i pierd. Daca mi-ar fi spus
atunci cineva ca dupa acea etapa ma va astepta o poveste mai frumoasa si oameni
mai buni, alte sanse si o viata traita frumos, nu as fi crezut. Dar azi am dovada.
Am dovada ca nimic nu este de netrecut si de neindurat, ca sufletul are puteri
nebanuite de a se recladi, ca toate etapele grele ne fac mai puternici. Ca IERI nu trebuie uitat ci lasat in acel frumos colt de suflet si ca doar MAINE conteaza, pentru ca doar maine inseamna noi sanse...
E greu, e foarte greu! cand vine vorba de propria persoana e cumplit de greu...
Sterge-ti lacrimile, dragul meu, voi incerca sa
mi le sterg si eu, e greu, e foarte greu...aduna-ti fortele si iesi dintre cei
patru pereti. Iarta-i pe cei care te-au ranit candva, desprinde-te de trecut si nu mai
irosi timp din viaţa ta. Ai un drum inainte si iti datorezi zambete - nu lacrimi, fericire - nu tristete, visuri implinite - nu
esecuri, o viata traita frumos – nu irosita. Scapa de tot ce iti ingreuneaza mersul si mergi fara a mai privii inapoi.
Iti promit ca intr-o zi, mai curand decat iti
imaginezi, vei reusi din nou sa zbori, sa fi implinit asa cum poate nu am reusit eu sa te implinesc, sa te umplu de bine, asa cum meriti mai frumos.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu